O alta fotografie in album..


Astazi am mers la plaja cu 4 colegi.. a fost interesant.. am ras.. dar nu despre asta vreau sa scriu, ci vreau sa scriu despre unele imagini dezolante pe care le-am vazut astazi.. si nu numai..

Primul lucru care m-a lasat cu o imagine trista pe ziua de azi a fost undeva la intrare in Mamaia, langa Pescarie, in timp ce mergeam sa ma intalnesc cu ai mei colegi. Mergeam incet, gandindu-ma la ceva si uitandu-ma la privelistea oferita de mare cand la un moment dat observ un batran in fata mea, aplecandu-se si luand de jos o jumatate de tigara aruncata de cineva. Am trecut mai departe, incercand parca sa scap de imaginea trista pe care o vazusem si ajung la locul de intalnire cu acei colegi. In timp ce asteptam sa apara acestia, batranelul ma ajunge din urma si il vad din fata, avand o fata trista si melancolica in acelasi timp, tragand fumuri rare si adanci din acel chistoc de tigara. Asta m-a facut sa ma gandesc inca o data ca suntem intradevar o tara din lumea a 3-a. Nu, nu jignesc pe nimeni, asa suntem toti. Nu exista nici o tara prea civilizata. Toti avem defectele si greselile noastre. Unele tari au mai mult aur in vistierie doar si au facut cu acesta lucruri sa aiba o tara mai infloritoare, dar si acolo vom gasi diferite persoane care la un moment dat ajung ca batranelul din mica mea povestire.

Acestea fiind spuse, o sa postez ceva foarte tulburator gasit pe un site numit doneaza.watf.ro . Sper sa va placa, sau macar sa va faca sa va ganditi la cum suntem si cum putem ajunge.

Ce castigam daca suntem indiferenti ?hands-pt-batrani

Acu douazeci de ani lucram ca taximetrist sa ma intretin…
Cand am ajuns la 2:30 AM, cladirea era acoperita in intuneric, cu exceptia unei singure lumini la parterul unei ferestre…
In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni saraci care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa.
Deci am mers si-am batut la usa.
” Doar un minut” raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.
Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis.
O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii ‘40. Langa ea avea o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-a mai locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri. Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.
“Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?” intreba ea. Am dus valiza la masina si m-am intors sa sa o ajut. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.

“Nu e mare lucru” I-am zis eu.

“Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata”

“Oh, sunteti un baiat asa de bun!” zise ea. Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat:

“Ai putea sa conduci prin centrul orasului?”

“Nu este calea cea mai scurta” am raspuns rapid.

“Oh, nu conteza” spuse ea. “Nu ma grabesc. Eu acum merg spre ospiciu…”.

M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori…

“Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…” a continuat ea. “Doctorul spune ca nu mai am mult timp…

” In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit. “Pe ce ruta ati vrea sa merg?” am intrebat.

Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei locuiau cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si statea acolo in intuneric, contempland in tacere. Cum prima geana de soare se arata la orizont, mi-a spus dintr-odata:

“Sunt obosita… Hai sa mergem.”

Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse. Era o cladire ieftina, o casa mica, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am ajuns acolo. Erau atenti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa. Femeia era deja asezata intr-un scaun cu rotile.

“Cat va datorez?”a intrebat, in timp ce-si cauta portmoneul.

“Nimic” am zis. “Dar trebuie si tu sa te intretii.”

“Nu va faceti griji… sunt si alti pasageri” am raspuns. Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si am imbratisat-o. Ea m-a strans cu putere..

“Ai facut unei femei in varsta o bucurie” spuse ea. “Multumesc.”

I-am strans mana si am plecat in lumina diminetii. In spatele meu, o usa se inchidea… Era sunetul de incheiere al unei vieti… Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri… Pentru tot restul zile de-abia am putut vorbi. Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?… Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?

Uitandu-ma  in  urma ,  nu  cred  ca  am  facut  ceva  mai  important  in  intreaga  mea  viata.

 (poveste preluata din locuri straine..este o invatatura foarte buna)"

2 responses to this post.

  1. Posted by ariel_7300 on June 6, 2010 at 8:27 pm

    aceasta nu este doar o alta fotografie in album sau o alta poveste si sunt sigura ca odata ce ai ales sa scrii despre asta nici tu nu le consideri asa. te surprinzi sensibil la realitati ca acestea si pentru un produs al unei societati mult prea egoiste si grabite – caci asta suntem pana la urma fie ca ne complimenteaza sau nu – e de retinut. cred ca pentru a face o mica diferenta (comes from “to make a diference” un alt aspect asupra caruia imi pemit sa iti sugerez un viitor articol, despre cum de multe ori nu mai suntem capabili sa folosim propria limba si recurgem la hibrizi cel putin bizari si traduceri trunchiate asa cum tocmai am procedat eu ) ar trebui sa incepem cu cei de langa noi, cu mama care mananca o felie de paine goala fiindca pentru ca si un ceai ar insemna sa foloseasca butelia care costa bani, cu tatal care nu-ti mai vorbeste aparent fara motiv in timp ce el e prea deprimat si rusinat ca nu mai are slujba singura lui vina fiind …… ca a ajuns la o varsta???????? cu bunicul confuz, ajuns la capatul unei vieti pline de o munca prea grea si prea putine bucurii, un fond bun otravit picatura cu picatura de o viata mult prea aspra chiar si pentru cei mai puternici? cu bunica ce plimba o plasa goala in fiecare dimineata pana la piata si inapoi sau cu cea care continua sa ingrijeasca o gradina mult prea mare pentru trupul ei si asa firav ca te si miri cum a facut posibil? sa incepem cu ei si poate, nu spun copiii dar cu putin efort, nepotii nostri vor fi scutiti de imaginile care azi te-au pus pe ganduri iar articolul tau va fi doar o alta poveste veche care nu se va mai repeta vreodata.

    Reply

  2. mda ariel.. cam asa e.. acum stiu cine esti sigur🙂
    ai dreptate.. dar asa mi-a venit sa scriu aceasta postare..
    stiu toata situatia expusa de tine (stii prea bine asta)..
    titlul e pus oarecum gresit.. trebuia sa sune altfel, dar nu am avut o alta idee.. nici eu nu stiu de ce am scris aia.. ma rog..

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: